Acupunctura

Acupunctura în sine este terapia care utilizează inserarea acelor în corp pentru a alina și vindeca bolile. Termenul de acupunctură se referă și la terapiile asociate acesteia: sângerarea și în special moxibustia. Aceasta din urmă constă în încălzirea unui punct precis al corpului cu un trabuc mare sau un con numit moxa, constituit în principal din pelin uscat și măcinat. Uneori, o moxa mică este asociată unui ac de acupunctură pentru a-i spori efectul.

Principiul acupuncturii

Acupunctura se supune teoriei medicinei chineze și în special în ceea ce privește vasele meridiane. Corpul este străbătut de aceste vase meridiane care leagă interiorul (organele) de exterior (punctele de acupunctură de la suprafața pielii). Energia qi circula în aceste vase meridiane într-un mod continuu și armonios. Dacă circulația ei este perturbată, corpul se îmbolnăvește.

Se distinge un dezechilibru prin exces sau prin carență. În cazul excesului, trebuie golit meridianul prin tehnici de dispersie. În cazul carenței, trebuie tonificat meridianul cu tehnici de tonifiere. Practicienii nu sunt de acord în totalitate asupra acestor tehnici. Cea mai veche teorie susține că puncția (actul de a introduce un ac în corp) dispersează qi, în timp ce moxibustia tonifică. Unii consideră că dacă acul este introdus în sensul sau în sens invers circulației vasului meridian, se va obține respectiv un efect de dispersie sau de tonifiere. Alții consideră că este sensul de rotație al acului, pe care îl rotim între degete, care va provoca o dispersie sau o tonifiere. În sfârșit, conform teoriei celor cinci faze (sau cinci elemente), se poate tonifica folosind ciclul de producție și se poate dispersa folosind ciclul de distrugere.

O privire atentă asupra ceea ce ne dezvăluie clasicii antici ai medicinei chineze ne permite să înțelegem mai bine aceste diferențe.

Originea acupuncturii

Aici voi rezuma lucrările efectuate de cercetătorul chinez HUANG Longxiang, a cărui activitate principală este analiza tuturor textelor clasice chineze de acupunctură. Multe elemente din clasicii antici de acupunctură sunt incomprehensibile dacă sunt abordate cu teoria modernă a medicinei chineze. Analiza aprofundată a acestor texte luminează aceste zone de umbră. Iată diferitele etape ale elaborării acupuncturii conform cercetărilor lui Huang Longxiang.

La origine, observarea unei modificări a aspectului unui vas de sânge care apărea în același timp cu un simptom a permis să se creadă că partea bolnavă a corpului era legată printr-un vas de sânge până la un punct precis la suprafața pielii, acolo unde apărea schimbarea aspectului său. De exemplu, dacă o persoană care suferă de durere de dinți are, între degetul mare și suprafața externă a mâinii, un vas de sânge umflat, contrar normalului, se poate crede că dinții și acest punct precis sunt legați printr-un vas de sânge. Deoarece este vorba de o umflare a vasului, boala este legată de un exces de sânge în acest vas. Prin urmare, trebuie să fie golit de acest exces printr-o sângerare. Dacă această operațiune aduce alinare, legătura între acest punct al vasului și partea bolnavă este confirmată. Dacă vasul este curbat, se gândește la o carență care este tonificată prin scarificare, care este strămoșul moxibustiei.

Aici avem prima concepție despre vasul meridian și tehnicile de tonifiere și dispersie. Într-adevăr, primele ace de acupunctură erau perforatoare din cremene. Caracterul corespunzător acestui obiect se regăsește în clasicii acupuncturii. Observarea stării vaselor de sânge s-a rafinat prin luarea pulsului și observarea culorii vasului pe toate părțile corpului. Unele minorități etnice din China practică încă acest tip de diagnostic.

Faptul că un ac plantat fără pierdere de sânge într-unul dintre punctele enumerate avea același efect ca o sângerare a făcut să se creadă că nu era excesul de sânge, ci qi care animă sângele, care era în cauză. Pe de altă parte, organizarea observațiilor sub sistemul de gândire chinez, în special cel al celor cinci faze (sau cinci elemente) și al yin-yang, a condus la ceea ce știm astăzi despre acupunctură.

Este de remarcat faptul că luarea în considerare a acestei dezvoltări permite o lectură mult mai clară a clasicilor antici de acupunctură și o abordare mai rezonabilă a studiului și practicii acesteia.